Răbdarea nu mai rezistă, umbra copacului îşi schimbă încet direcţia, iar frunzele vii şi mici mă ascund în copacul în care sunt urcat. Le mai feresc odată şi văd cum înmormântarea continuă în cimitirul de la optzeci de metri de copac.
Mai aştept o oră, văd cum lumea neagră coboară spre centru, iar cimitirul îngropat de vremea rea de vară, se îmbogăţeşte cu un om ce continuă să fie aşezat mai bine în pământ de zece oameni vii. După ce trenul negru de oameni se spulberă spre centru, eu cobor din copacul siguratic ce păzeşte cimitirul.
Amorţit fiind, şi în aşteptare, la contactul cu pământul, sunt nevoit să mă aplec în faţa lui, ştiind că adată şi odată mă va săruta el pe mine.
Revin în picioare. Vremea dură, întunecată în albastru închis, mă pălmuieşte pentru a mă trezi şi a mă anunţa că vine o furtună. Scot din buzunarul crăpat de la pantalonii murdari, un mic sărman aparat furat, ce măsoară timpul, iar acest obiect mă determină să citesc 5:43.
Nicio reacţie.Mă uit în jur şi văd locul care se sperie de el însuşi. Cerul împodobit cu nori negri ce vin din partea cimitirului, pe un fundal albastru supărat, îi este milă de omenire, dar nu o iartă. Fac primul pas. Mă îndrept spre cimitirul din Suharău. Pământul încă mai zboară spre proaspătul mormânt. Crucea din lemn necăjit e îndreptată şi educată pentru veşnicie. Atmosfera apăsătoare şi sobră te apasă în provocări de producere a fricii. Intru în cimitirul ruginit cu gândul că nu e cimitir, îmi direcţionez corpul spre dreapta, trec peste câteva morminte şi ajung la oamenii înmaronaţi de întâmplare, fiind şi ei, măcar acum, în contemplare.
Murdari de pământul galben, dar mai murdari de tristeţe, îşi îndreaptă privirile spre mine. Văzând că eu sunt cerşetor, îmi întind uşor, ca şi cum nimic nu ar mai conta, trei felii de cozonac gras, apoi se adună în cerc cu gândul că-i voi lăsa în pace, lăsându-mă pe mine să mă bucur de pomană.
Ies pe cealaltă poartă putrezită a cimitirului acolo, unde locul e pustiu de supravieţuirea omului. Casele lutoase sunt atrase de pământul de peste 300 de metri în vale, acestea fiind protejate de acest deal rezervat cimitirului ce stăpâneşte satul.
Cimitirul, străpuns de vremea învinsă de norii bogaţi, se retrage în sine pentru a face un consiliu special pentru noul venit, iar între timp, noaptea face un pas mare. Cimitirul alături de întunecimea grăbită, roagă oamenii vii să-l lase pe noul născut să se trezească.
Eu, fiind pe un pământ arat, mă ascund prin nişte buruieni înalte, groase şi uscate şi luând poziţia de culcat, îi văd cum se hotărăsc să plece.
Noaptea se apropie, norii duri încă nu s-au hotărât să dea un verdict, iar omenirea plouată de plictiseală şi singurătate se bagă în pat mai repede.
Acum în sat e o linişte dureroasă, coordonată de natură, iar firele electrice şi cele de la cablu inspiră o plictiseală democratică.
Dintr-o dată se face beznă, iar eu mă odihnesc pe pământul arat, visând la un viitor frumos, creat din urât, aşezând uşor capul pe umărul stâng.
Mă trezesc dintr-o dată speriat şi văd cum norii au fost fugăriţi de armata stelelor şi a reginei Salena. Luna îmi luminează intersant faţa, în felul ei, iar stelele nu vor să-mi deranjeze, prin strălucire, vecinii. Mă uit la cimitirul cu buruieni mai înalte decât crucile, care există datorită unor lumănâri aprinse.
Îmi aduc aminte de ceva şi tresar rapid din acel loc, cerându-mi scuze de la buruienile ce s-au lăsat pentru a mă ascunde. Mă îndrept spre un locul de muncă şi îmi iau hârleţul. Îmi dau seama că norii nu şi-au îndeplinit sensul, iar pământul nu a primit lacrimi din partea cerului.
Ajung la mormântul proaspăt, las hârleţul păcătos, îmi fac o cruce apoi iau coroanele aşezându-le într-un loc mai depărtat. Cele patru lumănări le scot din pământul măcinat şi le aşez pe cruce pentru a continua să lumineze existenţa mortului, deoarece ele nu aveau nicio vină. Îmi pun căciula răpănoasă pe crucea vecină dintr-o parte. Numai eu eram viu prin cimitir…
Apuc hârleţul şi încep să fugăresc pământul negru, apoi mă întâlnesc cu cel galben, fericit că e ascuns de ochii omenirii. Îl salut, evacuându-l pe partea stângă a mormântului, până dau de lemn.
Îmi dau seama că e capacul ce a încuiat o viaţă sărmană de om bogat.
Între timp, tai din greşeală trandafiri albi. Mă opresc din curăţenie, îi culeg şi îi pun sus, lângă cruce…Dintr-o lovitură, reuşesc să sparg capacul, apoi îl deschid cu greu. Mă uit la mort. De abia îi văd cămaşa care e acoperită de o cravată mare şi de o haină de la un costum scump. Mă aşez pe el şi-l controlez. Încep controlul de la mână, luându-i ceasul, pentru că veşnicia nu suportă acest obiect. Îl controlez la buzunarele nefericite şi găsesc o batistă bogată în mătase, apoi nişte hârtii curate. Fericit datorită acestora, mă ridic de pe mort şi mă îndrept spre lumânări. După ce număr banii îmi dau seama ce comoară am găsit; de fapt,aveam pentru cincizeci de zile câte trei pâini de calitate, în fiecare zi.
Încep să strig de bucurie, ridicând mâinile pline cu bani în sus, apoi pun mortul mulţumindu-i enorm. Îmi aduc aminte că nu am râs de un an şi jumătate, decât atunci când am găsit o comoară asemănătoare. Îi ascund bine în buzunarul cămăşii pictate de natură. Îi iau cureua şi pantofii, lăsându-i pe cei vechi lui, ca să nu-i fie frig la picioarele reci.
Atmosfera mă ajută ca de obicei: luna încearcă să nu se îndepărteze, iar stelele strălucesc mai tare. Capacul îşi revine, trandafirii alunecă uşor din mâna mea şi nu-mi dau seama când pământul galben a fost aşezat pentru a doua oară pe sicriu. Mă duc în partea dreaptă a mormântului şi învelesc cu pământul negru, lutul uşuratic. Mormântul e acelaşi ca şi înainte...
Aveam experienţă în a dezgropa morţii şi a supravieţui de pe spatele lor. Am peste 35 de ani şi sunt un sărac uscat care şi-a pierdut familia, copii, casa din cauza violenţei. Eram nevoit să practic această meserie de şapte ani, prin cimitirile vecine ale satului, locuind şi eu într-o cocioabă bătrână şi sătulă de oameni.
Peste câteva zile mă întorc în acelaşi cimitir trist. E întuneric. Luna e pedepsită de norii răi veniţi de la minister. Aerul rece îmi spune că va ploua. Azi a mai avut loc o înmormântare iar eu aproape nehotărât, am venit să curăţ mortul proaspăt, pentru a-mi asigura viitorul. Ajung la un mormânt sărac. Începe să plouă. De abia văd coada hârleţului. Îl înfing în pământul de pe mormânt şi văd că totul se schimbă.
Hârleţul nu mai e înfipt în mormânt şi într-o grădină încercând să plantez un copac. Crucile dispar, în locul lor cresc copaci, iar afară s-a luminat. Pământul e înverzit de iarba dulce.
Când mă întorc, văd o casă mare şi îmi dau seama că sunt într-o grădină. Copacii vii mă salută o dată cu primăvara.
Eu, inconştient, sap şi plantez copacul care plângea că întârzie să înflorească. Mă grăbesc să-l plantez apoi mă îndrept spre casă.
Deschid poarta luminată a ogrăzii. Eu sunt încă tulburat de această lumină. Intru în ogradă.Văd o altă casă mare şi primitoare. Îmi dau seama că prima casă pe care am văzut-o era bucătaria. Uşa e deschisă, intru în ea şi o văd pe soţia mea care face mâncare. Ea mă întreabă de ce sunt atât de murdar, iar eu înconstient îi spun că am ars nişte gunoaie. Îmi întinde repede nişte haine noi, mă sărută pe obraz în fugă şi îmi spune să mă schimb şi să vin la masă. Mă duc într-o debara curată unde mă spăl şi mă schimb. Când ies afară, copiii sar pe mine ca şi cum nu m-ar fi văzut de mult timp. Îi iau în braţe şi de fericire îmi curg lacrimi.
Nu-mi vine să cred ce se întamplă… Fata mea de şapte ani mă întreabă de ce îmi curg lacrimi, dar eu nu-i pot răspunde. Ea mi le şterge, iar eu rămân blocat. Băiatul de nouă ani îi răspunde în locul meu că îmi curg lacrimi de la spuma de săpun.
Îi strâng tare în braţe de fericire şi îi sărut pe amândoi de multe ori. Le spun să se ducă la masă şi să nu-şi facă griji că vin şi eu peste câteva momente.
Ei intră în bucătărie. Eu aproape speriat mă întorc în gradina înflorită de primavară.
Ajung la copacul plantat şi înfing hârleţul… Când el intră mai bine de jumătate, revin undeva pe lânga cimitir.
E beznă sacră. Cerul curge prin ploaie lungă. Sunt, lânga poartă, iar ploaia plânsă a trecut prin mine. Am început să plâng şi de durere m-am sprijinit de poarta din lemn, ce-i era milă de mine. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine...
Mă tot întreb dacă a fost adevărat. Îmi revin puţin şi îmi aduc aminte de acele momente. Mă gândesc mult. Hotărăsc să nu mai fur de la morţi, începe să mi se facă frică.
De când mi-am pierdut familia visez la ceea ce mi s-a întamplat cu câteva minute în urmă.
Îmi zic mereu că numai în RAI ar fi posibil aşa ceva.
Era singura mea dorinţă, cea mai mare, aceia de a trăi lângă familia mea. Alt RAI nu mi-am dorit niciodată.
Ploaia mă apăsa mai tare ca şi cum mă fugăreşte. Bezna mă înspăimântă şi îmi spune să plec de acolo. Atunci mă îndrept spre dreapta, fac un pas şi intru în cimitir. Când picorul stâng atinge pământul, revin în RAI.
Închid poarta veselă de la grădină şi intru în curte. Devin iarăşi fericit dar mult mai luminat. Nu mai sunt plouat în suflet, nu mai ştiu de tristeţe, nu mai sunt ud …pur şi simplu sunt în RAI.
După ce închid poarta mai sigur, mângâi câinele ce venise la mine, apoi intru în bucătaria mare şi armonioasă. Masa era pregătită demult.
Copiii strigă dintr-o dată fericiţi : “Tată!” Mă apropii de ei şi îi sărut. Soţia mă aşteaptă la masă. S-a ridicat de pe scaun, mi-a dat într-o parte scaunul meu, iar eu m-am aşezat pe el.
Ea îmi spune fericită că mâncarea s-a răcit şi-mi mângâie părul, sărutându-mă pe frunte, apoi se aşează la loc.
Am început să mănânc cu poftă din… RAI !!!
Autor povestire : Andremis
Banner povestire : Andremis
Site Cv Cultural
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
sinceri versus siceritate